miercuri, 1 decembrie 2010

Împlinire

Deseori căutăm la ceilalţi ceea ce nu găsim în noi şi este normal pentru că doar aşa găsim felia care întregeşte pâinea sau „ peticul care întregeşte sacul”. Însă după ce am descoperit felia lipsă este bine să încercăm s-o regăsim şi în interiorul nostru ca să nu devenim obsedaţi de felia altuia. Odată ce le-am aşezat la locul lor, iubim detaşat, iubim necondiţionat, nu ne mai trebuie felia celuilalt ca să devenim obsedaţi de ea şi odată cu asta dispare posesivitatea, lăsăm celuilalt libertatea de a-şi găsi şi el feliile lipsă. Iată cum pâinea vieţii ne învaţă să fim întregi şi nu felii, trupul nostru să rămână întreg slujind cu credinţă sufletul care-l animă şi-i dă viaţă. „ Ale tale dintru ale tale” , toate ne sunt date, pe toate trebuie doar să le primim şi să le aşezăm cu ajutorul raţiunii, piesă cu piesă precum un joc de puzzle, completând întregul. Iată de ce suntem incompleţi, pentru a ne completa, iată de ce suntem uneori singuri, tocmai pentru a-i descoperi pe ceilalţi şi a completa piesa lipsă din jocul de puzzle. Când am făcut asta, l-am aflat pe Dumnezeu, care m-a ajutat să ard trecutul şi să concep împreună cu El viitorul trăind azi şi aici. A arde trecutul nu înseamnă a-l uita ci dimpotrivă, a culege învăţăturile generate de el în procesul cunoaşterii. A arde trecutul înseamnă a extrage perlele din straturile multiple ce le acoperă, dându-le deoparte, bucurându-ne de fiecare dată de propria descoperire, de propria perlă, pe care Creatorul ne-a învăţat cum s-o decojim spre a ne îmbălsăma cu ea întregindu-ne spiritul. Completat, jocul de puzzle ne redă imaginea propriei vieţi ca un tot, reîntregeşte spiritul ciuntit de vremelnice încercări.

Căutare

Începusem căutarea când am înţeles că suntem dăruiţi cu idei frumoase şi gânduri bune, trebuie numai să le ascultăm şi să le împlinim fără a le trece prin filtrul raţiunii. Am învăţat că evenimentele se succed cu repeziciune şi trebuie să mă adaptez rapid la evoluţie. Am învăţat că ideile bune sunt simple şi doar trebuie aplicate. Am învăţat că gândurile frumoase ne împing pe calea fericirii pe care deseori o negăm, căutând-o. Singurătatea, nefericirea sunt doar despărţiri temporare de spirit şi provin din neputinţa noastră de iubire, cauza acestora fiind generată întotdeauna, de lipsa cunoaşterii evoluţiei umane. Pe de altă parte, cunoaşterea dobândită şi neaplicată, este simplă informaţie – spunea un ilustru maestru, fondator al Centrului pentru Constiinţă Spirituală. Iată pentru ce este necesară raţiunea, este necesară pentru cunoaştere, aprofundarea cunoaşterii şi aplicarea a ceea ce am cunoscut. Căutând fericirea în afara mea, am hălăduit pe cărările vieţii până când am îmbătrânit şi n-am găsit-o, nici n-aveam cum, pentru că ea este înlăuntrul nostru. Ea se manifestă întotdeauna când iubim, iar eu m-am grăbit să definesc iubirea ca pe un sentiment înălţător, uitând s-o manifest şi m-am trezit astfel ca un maestru al definiţiilor, ştiind întotdeauna ceea ce trebuie să facă alţii, eu împotmolindu-mă în propriile mele definiţii: cunoaştere dobândită şi neaplicată. Când am învăţat să aplic, nu mai aveam 20 de ani, însă tot am aflat ceva: iubeşte oricum şi pe oricine şi vei fi fericit, este fericirea indusă de acea persoană pe care o iubeşti, ea însăşi fiind fericită pentru că tu o iubeşti. Lasă analizele raţionale şi iubeşte, judecata o face Altcineva, tu doar trăieşte şi iubeşte. Creatorul şi Creaţia Sa este aici ca să te sprijine şi să te ajute în a împlini Planul Său, împreună şi nu singur. Când uităm asta, ne împotmolim în propriile definiţii, ne izolăm, devenim nefericiţi.

Întrupare

Contemplând un răsărit de soare, cu sufletul încărcat de bucuria Luminii, m-am aşezat pe o ridicătură de pământ, meditând la existenţialitate. Am trăit experienţe multiple, greşind şi învăţând, repetând greşeala şi intrând în Buclă, până când am înţeles versetul “ale Tale dintru ale Tale". Totul ne este dăruit şi totul se întoarce în Totalitate. Nimic, dar nimic nu este “al nostru” cum ne place să credem şi să spunem. Totul ne este dat, ca să înţelegem “drumul de întoarcere”, pe care tare greu îl mai găsim pentru că ne pierdem în material. Ne alegem părinţii de care avem nevoie spre a eleva spiritual şi spre a-i ajuta să eleveze spiritual, dar nici nu deschidem bine ochii, că ni se face foame, şi sete, şi poftă şi ţipăm şi aflăm că putem primi, că ni se dă, dacă facem asta şi ţipăm şi mai târziu că n-avem casă, n-avem maşină, n-avem mâncare… Apoi vine o vreme când aflăm de la alţii, că dacă mergem la Biserică, ni se dă, şi-l mai bălăcărim şi-acolo pe Dumnezeu cerşind serviciu bun, bani mulţi, nevastă frumoasă şi devreme-acasă, copii deştepţi, ajutor la examene şi câte şi mai câte…, iar esenţa o uităm, uităm să ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre (întrebându-ne nedumeriţi de ce boala asta sau ceastă-laltă), uităm să mulţumim pentru Darul vieţii, al Sufletului, al Existenţei noastre, pentru experienţele de viaţă pe care le-am primit spre învăţare, uităm. Orientarea spirituală începe la vârste mai înaintate, când, având de toate, ne creem un obicei de a merge la Biserică, sau la diverse întruniri spirituale (yoga, reiki etc.) şi mintea îmbuibată de atâta materialism, află că suntem şi fiinţe spirituale, nu doar fizice, ba mai mult, că suntem fiinţe spirituale şi din când în când ne mai şi întrupăm pentru a învăţa lecţia “drumului de întoarcere”. Analizând evoluţia individului Creat, constaţi cu stupoare că uită la naştere de ce a venit şi când pleacă, ba mai mult, începe să adune, pentru că a văzut ce înseamnă să trăieşti în sărăcie de la părinţii lui pe care tocmai şi-i alesese de curând să-i îndrume pe Calea Întoarcerii. Şi cu gândul şi grija acumulării, uită Cine l-a trimis spre realizarea Planului Său. Când începe să dăruiască, i se dă şi i se tot dă căci “celui ce are i se va da, iar de la cel ce nu are şi ce are i se va lua”.

Esenţă

M-a fascinat întotdeauna sufletul, acel Dar minunat făcut la naştere, însă foarte târziu am înţeles esenţa lui, iar când am înţeles-o am realizat cât de mici suntem ca existenţă, dar cât de importanţi ca existenţialitate, pentru că suntem rotiţa fără de care Universul încremeneşte. Ajungem să aflăm asta când ruga devine pentru noi un mod de viaţă şi parafrazând un autor de scrieri spirituale, ruga este pentru om precum fructul pentru pom, fiindcă pomul fără poama lui este lipsit de esenţa existenţei sale.

Renaştere

Când am deschis ochii, lumea era deja în schimbare. Deşi se vorbea tot mai des de Apocalipsă, (în greacă apocallypsis se traduce revelaţie), despre încălzirea globală, am simţit că Terra încă nu şi-a manifestat plenitudinea. Era începutul unei noi ere - era elevării spirituale - cu toate manifestările ei, de la tristeţe la extaz, de la bucurie la necaz, toate acestea fiind, de altfel, trăirile noastre de fiecare zi. Mă apropiam cu paşi repezi de onorabila vârstă de 50 de ani, vârstă la care, toţi se aşteaptă să devenim mai înţelepţi. Vă dau o veste tristă, întelepciunea nu este condiţionată de vârstă. Devenim mai înţelepţi când începem să aplicăm ceea ce am învăţat, ceea ce am acumulat, ceea ce cunoaştem. “Ceea ce cunoaştem…” - trăim în necunoaştere cea mai mare parte a vieţii noastre, iar când ne deschidem spre cunoaştere cei din jur nu acceptă schimbarea. Miracol?... nicidecum. Revelaţie! Tocmai încheiasem o relaţie, ca multe altele din viaţa mea, din care însă am ieşit destul de “şifonat”. Sufeream, pentru prima oară sufeream din dragoste. Se spune că adevărata dragoste este aceea în care există şi suferinţă, pentru că prin suferinţă ne purificăm, de fapt curăţim “sticla de lampă” - mi-a plăcut expresia şi am preluat-o -. Când începem să orbecăim prin viaţă, când devenim debusolaţi, se spune că am întinat sticla de lampă, iar Lumina nu mai poate răzbate în toată fiinţa noastră spre a ne lumina Calea, drumul spre Adevărul din noi. Prin alunecările noastre, prin derapajele noastre spre un tărâm al plăcerilor, al îmbuibării, al nesăbuinţei, minciuna devine soră cu desfrânarea, iar adevărul se estompează pierzându-se în perdeaua de fum a promiscuităţii. M-au ajutat prietenii şi “prietenii”. Şi unii şi ceilalţi ne sunt la fel de necesari, pentru că în timp ce unii ne deschid calea spre adevăr, ceilalţi se grăbesc să ne compătimească, iar strădania lor ne ajută să le înţelegem suferinţa, să manifestăm compasiune faţă de ei şi să-i ajutăm să se descopere, să nu mai zacă, să înceapă să trăiască, să nu se mai ascundă, bucurându-se, în realitate, că noi am dat greş. Până ajungem să înţelegem asta însă, ne complacem, acceptăm compătimirea, ne plângem de milă, ne lingem rănile şi ne străduim fără succes să depăşim situaţia, convinşi fiind de puterea noastră interioară, fără a o conştientiza, fără a o concretiza, fără a o defini. După suferinţă, prin purificare aflăm Sinele superior care ne-a dat forţa sa depăşim trăirile mediocre, să ne dezbărăm de egoism şi să ne îndreptăm cu toată fiinţa spre Adevăr, spre Viaţă păşind pe Calea dreaptă.