Împăcarea

Când „ieşi în decor” îţi depăşeşti starea de limitabilitate impusă de educaţia primită, de acumulările din copilărie, de societatea obtuză şi prinsă în vâltoarea acumulărilor materiale.

„Împăcarea cu mine însumi” tinde să vindece sufletul împovărat de grija mersului pe „urma de căruţă”, pe drumul bătătorit care duce doar acolo unde au mai ajuns şi alţii! Nimic nou!

Am trăit drama frustrării nemulţumit de mine şi de alegerile făcute deşi eu am ales în nesăbuinţa mea limitativă.

Am ieşit şi cum „niciodată nu este prea tărziu” şi „ toate se întâmplă când le vine rândul”, am atins extazul derapajului din normalitate. Am „ieşit în decor” cu toate urmările „doritorilor de bine”. Mi-am asumat noile principii de viaţă, detasându-mă de persoane, de lucruri, de prietenii! Am învăţat să trăiesc azi, cu dorinţa viitorului clar, dar misterios, asumându-mi trecutul şi bucurându-mă alături de cei dragi în fiecare zi!

Trezirea

TREZIREA

Riscăm deseori, luaţi de val, să decădem atât fizic dar şi spiritual. Aceste decăderi spirituale sunt determinate de mintea raţională care, prin Ego, încearcă să devanseze mintea intuitivă sau mintea sufletului.

Tocmai ce sufletul îşi găsise perechea, însă, pe nesimţite, raţiunea îşi făcea loc, încercând să iasă în evidenţă prin exprimări şi fapte împotriva voinţei sufletului. Când eşti marcat de acţiuni fizice, rămase în urmă, stresul se accentuează, iar mintea sufletului se tulbură prin acţiuni raţionale ce nu-ţi sunt caracteristice.

Am retrăit această buclă de nenumărate ori şi iată că, riscam iarăşi, o decădere gestionată raţional şi nu intuitiv. M-a trezit sufletul pereche, mult mai elevat decât credeam eu că este, printr-o exprimare simplă, „ţărănească”: „De ce laşi lucruri neterminate din cauza mea?”

M-am blocat, pe moment şi chiar raţiunea mea încerca răspunsuri pe care nu le găsea. Dar mintea sufletului mi-a sărit în ajutor. În sfârşit, mă trezeam,  pentru a câta oară? Astfel de FAPTE generează stresul şi ulterior antamează ataşamente care degenerează în tendinţe posesive. „Ai văzut ce-am făcut pentru tine ca să te merit? De-acum eşti a mea (al meu)... Vezi ce am eu? Tuce ai?”.

Uitând, efectiv, că NIMIC nu este al meu, mă înverşunez să „fac bani” în loc de FAPTE BUNE, să adun în loc SĂ ÎMPART, să acumulez în loc SĂ DĂRUIESC, atât matreial cât şi spiritual, împotmolindu-mă în neputinţă, nepreţuire şi în final în NEÎNCREDERE, adică ÎNDOIALĂ, adică SLABĂ CREDINŢĂ.

Si toate acestea încercând să-mi explic CORPURILE ce le POSED, cu care am venit şi pe care le-am îmbâcsit cu greşeli repetate (păcate), hălăduind pe aceleaşi urme de căruţă ale înaintaşilor mei.

Am aflat că aş fi putut accesa CANALUL DUHULUI SFÂNT, intrând în starea Samadhi şi a fi UNA cu Dumnezeu, că am o STRUCTURĂ DIVINĂ, pe care n-am preţuit-o, că mă pot INTEGRA PRIN IUBIRE pentru că EU CUNOSC IUBIREA. Toate împreună formează CORPUL ATMIC şi sunt STRUCTURILE SUPERIOARE ale sufletului meu cu care am venit.

Dacă aş fi accesat mai des CORPUL BUDHIC sau STRUCTURA SACRĂ CREŞTINĂ, sacralizând acţiunile mele şi mulţumind pentru reuşite, aş fi înţeles CAUZA suferinţelor mele aflate în CASETA KHARMICA, sau CORPUL CAUZAL, sau STRUCTURA EONICĂ CREŞTINĂ, aş fi eliberat rând pe rând BILELE NEGRE acumulate, iar caseta s-ar fi înveşmântat cu BIJUTERII, a căror valoare este dată de FAPTELE BUNE.

Pentru asta era necesară acumularea de VALORI SPIRITUALE în CORPUL MENTAL sau MINTEA SUFLETULUI (INTUITIA) sau STRUCTURA ENISICĂ CREŞTINĂ şi de care CORPUL ASTRAL sau STRUCTURA NOESICĂ CREŞTINĂ, sau, simplu, SUFLETUL, avea atâta nevoie.

Eu NU şi NU, trăiesc şi asimilez, cu RAŢIUNEA denumită CORP ETERIC sau STRUCTURĂ BIOSICĂ CREŞTINĂ tot ceea ce văd şi aud, tot ceea ce pipăi şi simt, tot ceea ce gust şi miros, atât de necesare CORPULUI FIZIC, această STRUCTURĂ FIZICĂ CREŞTINĂ TRECĂTOARE cu SCOP de învăţare.

AM ÎNVĂŢAT, în sfârşit, că asimilarea trebuie să vină din suflet, iar învăţăturile să se acumuleze pe structurile nemuritoare inferioare ale LUI, aplicându-le, ca să pot trece DINCOLO, cu LECŢIA ÎNVĂŢATĂ, să nu mai reiau DATA VIITOARE, iar şi iar LECŢII din care nu îvăţ NIMIC.

Îmi plouă sufletul iubire

Mi-e dor să-ţi mângâi sufletul gingaş,

Să te-nveşmânt în falduri de iubire,

Să te sărut pe ochi, pe nuri, pe buze, patimaş,

Mi-e dor să-ţi bucur inima cu fericire.

În ploaie de iubire m-ai înveşmântat,

Şi ţi-am răspuns cu dragoste fierbinte,

Te-ai dăruit cu trup, cu suflet şi cuget minunat,

Şi mi-ai şoptit în susur de iubire, dulci cuvinte!

Mi-e dor şi-mi plouă sufletul iubire

Ce ne-mpresoară-n ritm de vals ameţitor,

Plutim pe-aripi de vis în nemurire

Ce dăinuie de veacuri de nescris amor.

La Blidaru

Păşind prin lumi numai de voi ştiute, v-aţi modelat virtuţile trăind în cinste şi onoare. Nu v-aţi lăsat călcaţi de alte prădătoare, ba i-aţi iubit şi ei au devenit mai buni. I-aţi întregit cu darul vostru, i-aţi înglobat în neam, i-aţi învăţat smerenia, răbdarea, chiar dacă ei şi-au declinat statutul, tânjind după comori, cufundaţi în întuneric. Le-aţi dăruit Lumina şi-atunci au înţeles ce vă menţine treji, veghind la singura avere, "Credinţa în Dumnezeu". N-au rezistat ispitelor şi-au tot hălăduit prin lume, o alta decât cea ce le-aţi descris-o. Voi aţi rămas în veşnicie prinşi să străjuiţi meleaguri de răscruce şi aţi hrănit şi sufletul şi trupul, îmbălsămându-le cu mirodenii doar de voi aflate prin Dar Ceresc de la Zamolxe, pe care l-aţi cinstit cum se cuvine. Trăind în Legea Sfântă a nemuririi aţi devenit martiri şi-aţi dăruit naturii, mesteceni falnici, vajnici apărători ai acestor meleaguri ce străjuiesc încă ceea ce voi aţi ridicat cu trudă. Şi astăzi, înveşmântaţi în glasul frunzelor lor, dăruiesc susurând istoria încărcată de spiritualitate şi înalţă sufletele celor ce se încumetă să o descopere.

Mulţumire

M-ai lăsat să mă înfrupt din rodul pântecelui tău şi să-mi hrănesc privirea cu codrii seculari şi „plopii fără soţ”.
Te-am purtat în suflet pe căi bătătorite, păşind sfios, să nu-ţi trezesc amintirile ropotului de copite înroşite de sangele celor ce s-au jertfit să-ţi apere mireasma crudă a „florilor de tei”.
Mi-ai dat să văd albastrul Mării Negre şi vârfurile semeţe ale Carpaţilor brăzdate de undele şerpuitoare ale Bistriţei şi ale Argeşului şi ale Oltului şi ale Jiului şi ale Mureşului şi m-ai îmbăiat în lumina caldă a răsăritului de Soare ce se înalţă din umbra nopţilor de vară.
Îţi mulţumesc Pământ strămoşesc!

Poarta

Privind cu nesaţ prin Poarta rămasă întredeschisă a bolţii cereşti, învăluit de Lumina Necreată a Sfintei Treimi, descoperi dincolo de perdeaua de lut, mângâierea caldă a Fecioarei, înveşmântată in marama dulce de alb imaculat, ţesută cu împletitură de gângurit de copil şi griji pentru Cel ce urma să plece cu povara păcatelor întregii lumi.
Este Poarta ce urma să ne deschidă ochii, spre a privi în noi, pentru a descoperi Iubirea şi Frumuseţea şi Fericirea.
Este Poarta ce avea să ne înveţe să iertăm spre a fi mai fericiţi şi frumoşi şi iubitori.
N-am ştiut ce-i Iubirea pentru ca Cel ce urma să ne înveţe ne-a părăsit prea timpuriu. Am descoperit-o mai târziu, prin credinţă, când am aflat că se intoarce pentru fiecare dintre noi, prin rugă! Ce mult ne-am fi dorit să nu-L fi împovărat cu toate ale noastre! Şi câte învăţături am fi aflat ştiindu-L lângă noi! Ne-a înveşmântat, în schimb, cu Sfântul Acoperământ al Maicii Sale, ca să nu cădem pradă ispitei, şi Ne-a imbălsămat cu graiul dulce al strămoşilor ca să nu-i uităm şi să-i cinstim adesea, iubindu-i.
Ne-am întrebat de ce nu este larg deschisă Poarta şi n-au aflat răspuns decât cei ce i-au trecut pragul şi ne-au împărtăşit şi nouă, muritorilor de rând, cum că Poarta nu există. Am înţeles atunci de ce ne pierdem frumuseţea. Împovăraţi de griji materiale, uităm să mai privim în noi. Tot aşa ne-am pierdut şi fericirea, uitând să iertăm.
« Vorbeşte-ne despre Tine, Călătorule, aşa cum le-ai vorbit şi celor ce te-au urmat! Învaţă-ne să credem şi să ne rugăm! Învaţă-ne să iubim şi să iertăm! »
Rămânem călători prin Poarta întredeschisă, înverşunându-ne pe căi bătătorite, iar când expansionăm dincolo de coaja de lut, hălăduind prin locuri neumblate, aflăm Adevărul şi Viaţa, aflăm cum este să trăieşti liber.
Trecând prin Poartă am înţeles că Fericirea este Calea şi ne-am întors adesea spre a o descoperi, dar ne-am ales cu Dorul şi Speranţa.
Plăcută trecere prin viaţă îmbălsămaţi de Dor şi de Speranţă!
Ne-am reîntors şi trecând iarăşi prin Poartă, am învăţat să cizelăm virtuţi, să fim smeriţi, cinstiţi şi fermi întru credinţă.
Şi iată, ce frumos, ne pregătim să trecem pragul şi constatăm că Poarta nu există!

Împlinire

Deseori căutăm la ceilalţi ceea ce nu găsim în noi şi este normal pentru că doar aşa găsim felia care întregeşte pâinea sau „ peticul care întregeşte sacul”. Însă după ce am descoperit felia lipsă este bine să încercăm s-o regăsim şi în interiorul nostru ca să nu devenim obsedaţi de felia altuia. Odată ce le-am aşezat la locul lor, iubim detaşat, iubim necondiţionat, nu ne mai trebuie felia celuilalt ca să devenim obsedaţi de ea şi odată cu asta dispare posesivitatea, lăsăm celuilalt libertatea de a-şi găsi şi el feliile lipsă. Iată cum pâinea vieţii ne învaţă să fim întregi şi nu felii, trupul nostru să rămână întreg slujind cu credinţă sufletul care-l animă şi-i dă viaţă. „ Ale tale dintru ale tale” , toate ne sunt date, pe toate trebuie doar să le primim şi să le aşezăm cu ajutorul raţiunii, piesă cu piesă precum un joc de puzzle, completând întregul. Iată de ce suntem incompleţi, pentru a ne completa, iată de ce suntem uneori singuri, tocmai pentru a-i descoperi pe ceilalţi şi a completa piesa lipsă din jocul de puzzle. Când am făcut asta, l-am aflat pe Dumnezeu, care m-a ajutat să ard trecutul şi să concep împreună cu El viitorul trăind azi şi aici. A arde trecutul nu înseamnă a-l uita ci dimpotrivă, a culege învăţăturile generate de el în procesul cunoaşterii. A arde trecutul înseamnă a extrage perlele din straturile multiple ce le acoperă, dându-le deoparte, bucurându-ne de fiecare dată de propria descoperire, de propria perlă, pe care Creatorul ne-a învăţat cum s-o decojim spre a ne îmbălsăma cu ea întregindu-ne spiritul. Completat, jocul de puzzle ne redă imaginea propriei vieţi ca un tot, reîntregeşte spiritul ciuntit de vremelnice încercări.