Renaştere

Când am deschis ochii, lumea era deja în schimbare. Deşi se vorbea tot mai des de Apocalipsă, (în greacă apocallypsis se traduce revelaţie), despre încălzirea globală, am simţit că Terra încă nu şi-a manifestat plenitudinea. Era începutul unei noi ere - era elevării spirituale - cu toate manifestările ei, de la tristeţe la extaz, de la bucurie la necaz, toate acestea fiind, de altfel, trăirile noastre de fiecare zi. Mă apropiam cu paşi repezi de onorabila vârstă de 50 de ani, vârstă la care, toţi se aşteaptă să devenim mai înţelepţi. Vă dau o veste tristă, întelepciunea nu este condiţionată de vârstă. Devenim mai înţelepţi când începem să aplicăm ceea ce am învăţat, ceea ce am acumulat, ceea ce cunoaştem. “Ceea ce cunoaştem…” - trăim în necunoaştere cea mai mare parte a vieţii noastre, iar când ne deschidem spre cunoaştere cei din jur nu acceptă schimbarea. Miracol?... nicidecum. Revelaţie! Tocmai încheiasem o relaţie, ca multe altele din viaţa mea, din care însă am ieşit destul de “şifonat”. Sufeream, pentru prima oară sufeream din dragoste. Se spune că adevărata dragoste este aceea în care există şi suferinţă, pentru că prin suferinţă ne purificăm, de fapt curăţim “sticla de lampă” - mi-a plăcut expresia şi am preluat-o -. Când începem să orbecăim prin viaţă, când devenim debusolaţi, se spune că am întinat sticla de lampă, iar Lumina nu mai poate răzbate în toată fiinţa noastră spre a ne lumina Calea, drumul spre Adevărul din noi. Prin alunecările noastre, prin derapajele noastre spre un tărâm al plăcerilor, al îmbuibării, al nesăbuinţei, minciuna devine soră cu desfrânarea, iar adevărul se estompează pierzându-se în perdeaua de fum a promiscuităţii. M-au ajutat prietenii şi “prietenii”. Şi unii şi ceilalţi ne sunt la fel de necesari, pentru că în timp ce unii ne deschid calea spre adevăr, ceilalţi se grăbesc să ne compătimească, iar strădania lor ne ajută să le înţelegem suferinţa, să manifestăm compasiune faţă de ei şi să-i ajutăm să se descopere, să nu mai zacă, să înceapă să trăiască, să nu se mai ascundă, bucurându-se, în realitate, că noi am dat greş. Până ajungem să înţelegem asta însă, ne complacem, acceptăm compătimirea, ne plângem de milă, ne lingem rănile şi ne străduim fără succes să depăşim situaţia, convinşi fiind de puterea noastră interioară, fără a o conştientiza, fără a o concretiza, fără a o defini. După suferinţă, prin purificare aflăm Sinele superior care ne-a dat forţa sa depăşim trăirile mediocre, să ne dezbărăm de egoism şi să ne îndreptăm cu toată fiinţa spre Adevăr, spre Viaţă păşind pe Calea dreaptă.