Întrupare

Contemplând un răsărit de soare, cu sufletul încărcat de bucuria Luminii, m-am aşezat pe o ridicătură de pământ, meditând la existenţialitate. Am trăit experienţe multiple, greşind şi învăţând, repetând greşeala şi intrând în Buclă, până când am înţeles versetul “ale Tale dintru ale Tale". Totul ne este dăruit şi totul se întoarce în Totalitate. Nimic, dar nimic nu este “al nostru” cum ne place să credem şi să spunem. Totul ne este dat, ca să înţelegem “drumul de întoarcere”, pe care tare greu îl mai găsim pentru că ne pierdem în material. Ne alegem părinţii de care avem nevoie spre a eleva spiritual şi spre a-i ajuta să eleveze spiritual, dar nici nu deschidem bine ochii, că ni se face foame, şi sete, şi poftă şi ţipăm şi aflăm că putem primi, că ni se dă, dacă facem asta şi ţipăm şi mai târziu că n-avem casă, n-avem maşină, n-avem mâncare… Apoi vine o vreme când aflăm de la alţii, că dacă mergem la Biserică, ni se dă, şi-l mai bălăcărim şi-acolo pe Dumnezeu cerşind serviciu bun, bani mulţi, nevastă frumoasă şi devreme-acasă, copii deştepţi, ajutor la examene şi câte şi mai câte…, iar esenţa o uităm, uităm să ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre (întrebându-ne nedumeriţi de ce boala asta sau ceastă-laltă), uităm să mulţumim pentru Darul vieţii, al Sufletului, al Existenţei noastre, pentru experienţele de viaţă pe care le-am primit spre învăţare, uităm. Orientarea spirituală începe la vârste mai înaintate, când, având de toate, ne creem un obicei de a merge la Biserică, sau la diverse întruniri spirituale (yoga, reiki etc.) şi mintea îmbuibată de atâta materialism, află că suntem şi fiinţe spirituale, nu doar fizice, ba mai mult, că suntem fiinţe spirituale şi din când în când ne mai şi întrupăm pentru a învăţa lecţia “drumului de întoarcere”. Analizând evoluţia individului Creat, constaţi cu stupoare că uită la naştere de ce a venit şi când pleacă, ba mai mult, începe să adune, pentru că a văzut ce înseamnă să trăieşti în sărăcie de la părinţii lui pe care tocmai şi-i alesese de curând să-i îndrume pe Calea Întoarcerii. Şi cu gândul şi grija acumulării, uită Cine l-a trimis spre realizarea Planului Său. Când începe să dăruiască, i se dă şi i se tot dă căci “celui ce are i se va da, iar de la cel ce nu are şi ce are i se va lua”.

Esenţă

M-a fascinat întotdeauna sufletul, acel Dar minunat făcut la naştere, însă foarte târziu am înţeles esenţa lui, iar când am înţeles-o am realizat cât de mici suntem ca existenţă, dar cât de importanţi ca existenţialitate, pentru că suntem rotiţa fără de care Universul încremeneşte. Ajungem să aflăm asta când ruga devine pentru noi un mod de viaţă şi parafrazând un autor de scrieri spirituale, ruga este pentru om precum fructul pentru pom, fiindcă pomul fără poama lui este lipsit de esenţa existenţei sale.

Renaştere

Când am deschis ochii, lumea era deja în schimbare. Deşi se vorbea tot mai des de Apocalipsă, (în greacă apocallypsis se traduce revelaţie), despre încălzirea globală, am simţit că Terra încă nu şi-a manifestat plenitudinea. Era începutul unei noi ere - era elevării spirituale - cu toate manifestările ei, de la tristeţe la extaz, de la bucurie la necaz, toate acestea fiind, de altfel, trăirile noastre de fiecare zi. Mă apropiam cu paşi repezi de onorabila vârstă de 50 de ani, vârstă la care, toţi se aşteaptă să devenim mai înţelepţi. Vă dau o veste tristă, întelepciunea nu este condiţionată de vârstă. Devenim mai înţelepţi când începem să aplicăm ceea ce am învăţat, ceea ce am acumulat, ceea ce cunoaştem. “Ceea ce cunoaştem…” - trăim în necunoaştere cea mai mare parte a vieţii noastre, iar când ne deschidem spre cunoaştere cei din jur nu acceptă schimbarea. Miracol?... nicidecum. Revelaţie! Tocmai încheiasem o relaţie, ca multe altele din viaţa mea, din care însă am ieşit destul de “şifonat”. Sufeream, pentru prima oară sufeream din dragoste. Se spune că adevărata dragoste este aceea în care există şi suferinţă, pentru că prin suferinţă ne purificăm, de fapt curăţim “sticla de lampă” - mi-a plăcut expresia şi am preluat-o -. Când începem să orbecăim prin viaţă, când devenim debusolaţi, se spune că am întinat sticla de lampă, iar Lumina nu mai poate răzbate în toată fiinţa noastră spre a ne lumina Calea, drumul spre Adevărul din noi. Prin alunecările noastre, prin derapajele noastre spre un tărâm al plăcerilor, al îmbuibării, al nesăbuinţei, minciuna devine soră cu desfrânarea, iar adevărul se estompează pierzându-se în perdeaua de fum a promiscuităţii. M-au ajutat prietenii şi “prietenii”. Şi unii şi ceilalţi ne sunt la fel de necesari, pentru că în timp ce unii ne deschid calea spre adevăr, ceilalţi se grăbesc să ne compătimească, iar strădania lor ne ajută să le înţelegem suferinţa, să manifestăm compasiune faţă de ei şi să-i ajutăm să se descopere, să nu mai zacă, să înceapă să trăiască, să nu se mai ascundă, bucurându-se, în realitate, că noi am dat greş. Până ajungem să înţelegem asta însă, ne complacem, acceptăm compătimirea, ne plângem de milă, ne lingem rănile şi ne străduim fără succes să depăşim situaţia, convinşi fiind de puterea noastră interioară, fără a o conştientiza, fără a o concretiza, fără a o defini. După suferinţă, prin purificare aflăm Sinele superior care ne-a dat forţa sa depăşim trăirile mediocre, să ne dezbărăm de egoism şi să ne îndreptăm cu toată fiinţa spre Adevăr, spre Viaţă păşind pe Calea dreaptă.

Templu de evaluare

Pe traseul şerpuitor din Plaiul Foii către Muchia Şpârlei, la 2345 m se deschide pe latura dinspre nord, poarta din bârne de lemn masiv, de intrare în “Templul de Evaluare Spirituală”.

Aici, fiecare iniţiat ce pătrunde pe această poartă este evaluat spiritual pe nivele de elevare de la 1 la10.

La fiecare nivel, poarta de intrare este străjuită de un prelat, iniţiatul fiind îndrumat sub cupola din care un con de lumină îl învăluie permiţând trecerea acestuia spre un nivel superior sau nu. De aici, prin portal, iniţiatul este îndrumat corespunzător gradului său de elevare spirituală acolo unde merită să se exprime şi să se manifeste. El poate fi trimis spre a iniţia copii, tineri sau adulţi, sau în chilii de rugăciune şi post, dacă se întâmplă, cumva, să decadă un nivel.

Nivelul 10 de elevare spirituală se încheie la Vârful “La Om”, unde iniţiatul poate trece prin portal într-o altă dimensiune.

Templul de evaluare datează din 110 î.Hr. şi fiinţează în această zonă până la anul 64 d.Hr. după care este transferat în “Cetatea Regilor” unde mai dăinuie şi astăzi pentru entităţile fără trup.

Aici a rămas un schit pentru localnici, unde fiecare membru al comunităţii îşi putea determina nivelul de elevare spirituală, străjuit fiind de un prelat însărcinat cu creştinarea lor.

Azi, îndreptându-ţi privirea către poarta celestă, constaţi cum brazii se înclină smeriţi în faţa trecătorului, care, conştientizând poarta şi existenţa templului de altădată se închină şi păşeşte încrezător spre Vârful “La Om” parcă spre a-şi desăvârşi existenţa şi sperând spre o altă dimensiune.

Trăind

Venit-a toamna ruginie

Covor de frunze aşternând

Cu ploi mărunte peste glie

Cămara-n bogăţie îmbrăcând.

Trăit-am clipe de extaz

Pe plaiuri verzi hălăduind

Sau lenevind în clipe de răgaz

La umbra pomilor rodind.

Scăldatu-m-am în flori înmiresmate

În zumzetul albinelor roind

Prin simfonia ierbii-mbălsămate

Cu mirodenii de plante aburind.

Trezitu-m-am în prag de dalbă nea

În susurul izvorului curgând

Nostalgic după frunza ce foşnea

Sub paşi de muze alergând...

Cetatea Regilor

Am urcat la Sarmizegetusa Regia într-o zi de sâmbătă. Încă de dimineaţă soarele a fost mai scump la vedere decât în zilele de dinainte, iar norii adunaţi nu prevesteau o primire prea veselă în " cetatea regilor". Atmosfera uşor încărcată pare a se destinde când se aude o voce: "...dacă eu vreau să nu mă ploaie, nu mă ploaie..." rosteşte răspicat nea' Vasile. Captivaţi de mesajul transmis nici n-am observat că în timp ce ploaia şiroia pe pelerinele celor ce-l ascultam, picăturile dense nici că-l atingeau pe nea' Vasile şi tot timpul cât ne-a vorbit despre strămoşii noştri daci, ploaia nu l-a atins. Şi vorbea cu tâlc, tare mândru de originea sa răspunzând când şi când întrebărilor din partea celor ce-l ascultau, întrebări ce nu mai conteneau "...doar nu credeţi că plăcile mari de andezit au fost aşezate acolo de oameni, ei aveau alte treburi, pietrele au fost teleportate aici din zone mai îndepărtate de preoţii care se aşezau aici în templu şi se rugau, iar când voiau să dărâme sau să ridice vreo cetate procedau la fel, se aşezau aici în templu şi se rugau, iar dimineaţa nu existau nici dărâmături, nici alte resturi de materiale, doar că dispărea clădirea veche luându-i locul cetatea nouă...". Nea' Vasile nu vorbea de dematerializare şi rematerializare dar vorbea frumos despre strămoşii noştri pe care-i rugase de mai multe ori să-l "ia la ei" însă l-au refuzat pe motiv că mai are "multe de făcut şi de spus pe aici", dar va veni vremea când îi va urma pentru că "...dacii nu au dispărut, doar că au trecut într-o altă dimensiune..." spune nea' Vasile a cărui expunere nu mai era de mult raţională. Cât despre Decebal "...dacii cunoşteau foarte bine păcatul sinuciderii, iar Decebal este şi acum în peştera de la Vârtoape pentru cine este curios,... la Roma pe tipsie a ajuns capul unui oştean căzut în luptă care semăna cu Decebal, cât despre romani, oricum nu-l cunoşteau prea bine pe Decebal..." şi ştia bine ce spune nea' Vasile. "...Deceneu ziceţi,... păi este aici în templu, îi simt prezenţa... nu, nu aici lânga noi...". Şi mai vorbeşte nea' Vasile despre "observatorul astronomic, oglinda apei din vasul de colo...", despre "nişte cercetători cu nişte aparate sofisticate care uneori funcţionau, alteori nu...", despre "busolele" care "nu voiau să indice nordul întotdeauna..." pentru că ştia bine nea' Vasile când "suna adunarea" strămoşilor aici în munţii Orăştiei, în templele care au dăinuit peste veacuri. Când şi-a aprins ţigara, a redevenit Vasile - îngrijitorul acestor meleaguri strămoşeşti pe care le adora. Am petrecut, pentru prima dată de când veneam în "cetatea regilor", o zi de neuitat, deşi eram aici a treia oară. Mai fusesem aici, însă nu în acelaşi context şi nici însoţit de un astfel de grup. Mă simt atras de aceste meleaguri şi păşesc smerit ca să nu tulbur liniştea templelor "...pesemne că am mai fost pe-aici cândva", iar remarca d-nei Lavinia Dumitriu "uite un dac adevărat", în timp ce coboram panta spre discul solar mi-a întărit convingerea.

Tumult

Am străbătut în această perioadă, de la ultima postare, calea zbaterilor, a zbuciumului sufletesc, încercând să înţeleg câte ceva despre viaţă. Mi-a deschis ochii Coelho: “Apa unui râu se adaptează drumului posibil, fără a-şi da uitării obiectivul: marea. Fragilă la izvor, ea îşi adaugă treptat forţa celorlalte râuri pe care le întâlneşte.” Tot aşa, în drumul nostru spre îndumnezeire (fuziunea cu Creatorul), fragili “la izvor”, adăugăm forţa pragurilor peste care am trecut spre a descoperi liniştea sufletească (“marea”), înţelepciunea – momentul în care începem să aplicăm ceea ce cunoaştem.
Sigur că trebuie să avem grijă de templul Sfântului Duh – corpul nostru – însă nu trebuie să uităm că viaţa este făcută din mici plăceri care ne încurajează şi ne stimulează în momentele de pauză ale bătăliilor cotidiene. “Nu e un păcat să fim fericiţi. Nu e nimic greşit – din când în când – să încălcăm regulile privind dieta, somnul şi fericirea.”
Sigur că trebuie să ne asumăm greşelile şi să descărcăm balastul acumulat, prin mărturisire, pentru a curăţa “hardul” şi a-l face apt de noi informaţii ca să nu mai uităm noţiunile utile, dar vom avea grijă să derulăm atât banda cu greşelile noastre spre a nu le repeta, cât şi banda cu reuşitele noastre spre a ne mobiliza. Altfel riscăm fie să devenim depresivi, fie să devenim înfumuraţi – şi nu e bine.
Am învăţat că viaţa este un Dar, şi cum “calul de dar nu se caută la dinţi”, mulţumim pentru Dar. Cum o trăim depinde de noi, cât, nu pot să vă spun… Pe curând…